Ultima scrisoare
sfarsitul a venit fara de veste.
esti fericita? vad ca porti inel.
am inteles. voi trage dunga peste
nadejdea inutila. fa la fel.
nici un cuvant. nu-mi spune ca-i o forma,
cunosc insemnatatea ei deplin.
stiu, voi aveti in viata alta norma,
eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
nu te mai cant in versuri niciodata,
in drumul tau mai mult nu am sa ies,
nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
a fost desigur numai o greseala,
putea sa fie mult, nimic n-a fost.
in vesnicia mea de plictiseala
tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
si totusi, totusi, cateva atingeri
au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
vedeam vazduhul fluturand de ingeri,
lumina-n seara mea de indoieli.
cand degete de Midas am pus magic
pe frageda fiinta ta de lut,
suna in mine murmurul pelagic
al sfintelor creatii de-nceput.
vedeam cum peste vremuri se inalta
statuia ta de aur greu, masiv,
cum serioase veacuri se descalta
si-ngenuncheate randuri submisiv
la soclul tau dumnezeisc asteapta
sa le intinzi un zambet linistit
spre sarutare adorata dreapta,
‘nainte de-a se sterge-n infinit.
o, de-am fi stat alaturi doar o ora,
ai fi ramas in auriul vis
ca o eterna, roza, aurora
de ne-nteles, de nedescris.
ireversibil s-a-ncheiat povestea
si nici nu stiu de ai sa mai citesti
din intamplare randurile-acestea
in care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
n-am sa strivesc eu visul sub picioare,
n-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
as fi putut sa spun : "esti ca oricare” ...
dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
de-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
tu vei ramane nufarul de nea
ce-l oglindeste beat de pofte taul,
ce-l tine candid amintirea mea.
vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
te voi iubi mereu fara cuvant,
si lumea n-o sa stie niciodata
de ce nu pot mai mult femei sa cant.
acolo, sub lumina de mister,
scaldata-n apa visurilor lina,
vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
o stea de seara blanda si senina.
si cand viata va fi rea cu tine,
cand au sa te improaste cu noroi,
tu fugi in lumea visului la mine,
vom fi atuncea singuri amandoi.
cu lacrimi voi spala eu orice pata,
cu versuri nemai scrise te magai.
in dulcea lor cadenta leganata,
te vei simti ca-n visul cel dintai.
iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
sa plec de-aicea de la voi curand,
cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
voi reveni la tine din mormant.
si dac-ar fi sa nu se poata trece
pe veci pecetluitele hotare
m-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
plangand in noaptea mare, tot mai mare.
poezie scrisa de Mihai Beniuc
sursa: link
Ultima scrisoare - Florian Pittis
.jpg)
De ce e important să alegem ca primar răul cel mai mic.
Acum o săptămână
